Mi s-au terminat cuvintele, chiar dacă îmi caut în dicționarul de dincolo de inimă
înăuntru, unde mă despart între a te purta pe brațe și ați da și ultima respirație,
vlăguit de toate vinovățiile vieților mele anterioare, puse în pauza dintr-o cratimă,
ce mă leagă de tine până a pieri, dacă ai avea gând să mă uiți, căci îți sunt în etern dedicație,
mă zdrobesc până la aneantire, să fiu mai ușor și decât vântul, gândul, să nu simți că te-ating,
să poți să zbori nefrântă pe cărările viselor din chiromanția-ți destinului, de care să mă las tăiat
și cu palmele în roze de sânge mă închin, mă aplec în genunchi, până ce nici timp nu mai am, nu disting
de mai pot să exist, dacă singur mă lași... Nu mai am niciun rost, doar te aștept să pronunți; ”te-am iertat!”
... Chiar de-i iar, mă iartă... mă ierți, îți repet, zile, nopți, de voi fi, cât voi fi, neîncetat!
30.11.2013