După ce ai plecat mâinile mi s-au retras încet în vertebre, nu mai aveam pe cine atinge
Picioarele au reintrat în albia după revărsare, nu mai aveam la cine merge, eram de-acum
O nouă formă de relief, fără nume, fără sevă, aproape nenăscută, urma să mă nasc din nou
Cine știe când, cine știe pentru cine, cineva mereu păstra pentru mine un mugure între coaste
După ce ai plecat sângele și-a schimbat cursul, ochii s-au întors în vizuini de fiare sălbatice
Cuvintele și-au tras carapace de metal și au dat viață unor ființe goale, egale
Care zburdau ca niște spiriduși ciudați și nu făceau parte din poveștile copilăriei mele
Nu recunoșteam nimic în acest vis surpat, viața mea era o miriște care luase foc de la sine
Dacă m-ai fi văzut în clipele acelea de pură singurătatea ai fi spus că sunt un aliaj
Din carne și hârtie, toate astea se întâmplă când o femeie se retrage în marea ei
Interioară, uscată, lipsită de salivă, lipsită de lacrimi, doar o fâșie de pământ măcinată
Ca după o febră lungă cu o senzație puternică de sete se face iar zi