"Luminată e de pâine masa mea la care scriu
cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu"
(Marin Lupșanu - O familie de țărani)

e frig în lume ne sticlește viața de ger
susură rana din tâmplă a moarte
până la prăsele înfig ochiul în cer
și îmi este frică să mai luminez până și cu gândul fecioara
frică îmi e să nu înmuguresc să înfrunzesc a mire târziu
trosnesc în mine toți zeii și veneticii și mieii
și în livezi stau să înflorească duzii printre cruci
si luna își ciugulește bulgării desculță prin miriștea bătrână

- știai că zarea a putrezit și că nici nu au mai înmugurit
prunii nici teii parcă erau posedați de îngeri în nopțile cu brumă
cu greieri zgribuliți amestecați cu humă?

la marginea satului cu duzi
stau morile de grâu pitite printre umbre
la pândă
mirosind a veșnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu tot
ca într-o imensă mașină de tocat morminte
deșelând pământul și roțile se înfig adânc în carnea de lut
și eu aveam călcâiele și osul tâmplei sfârtecate de lumină
și pluteam pe deasupra caselor scunde ridicate din pământ bulgărit
amestecat cu pleavă cu paie și cu trudă

- hei, cum ne zidim în pământ cu pământ ca într-o cetate nebună!

pe drum
se simțea doar mirosul fierbinte cum urcă în cer
când mama frângea pâinea în două cu mâinile flămânde