ești mai sus decât într-un tablou de Klimt
strălucind prin toți porii
ești un Quijote nou nouț
ai cele mai frumoase vise
care se zdrobesc de câte ori vine seara
dar știi că undeva adânc înlăuntrul tău
norii minții n-au nimic de-a face cu
liniștea care erupe

de aceea
nu-ți pasă dacă viața te-a făcut poet sau mecanic de mori de vânt,
o fi același lucru. Eu încă trăiesc absorbind universul și temerile lui
știind că tot ceea ce am de făcut este să iau pe
cineva în brațe când afară se întunecă
și căldura se pierde
căldura pe care încă o pot mirosi iarna în rochița roșie cu trandafiri.
Așa îmi amintesc fiecare vară
cu niște
vârfuri de plete roșii ascuțind sângele
pe oriunde am mers

nu cred că am găsit un loc mai curat
decât Cimititul Hajongard
acolo unde vara se rătăcește printre morminte

îmi amintesc că
odată am stat în fața unui cavou iar un om mi-a spus condolenațe
ba chiar s-a oferit să măture frunzele
odihnite acolo de câteva anotimpuri bune