ploaia-și scutură scrumul
în venele noastre galbene
nicotinice
nevrozate

târziu

sângele sapă coridoare
serpentinic
alunecă urmele
ne lipim fruntea rătăcită
de fumul porților uriașe
agățând de inimi ca un clopot
subțiate degetele tremură
în margini de voce fărâmițată

îți amintești? lacul scufundase toamna
gâtul prelung al lebedei împărătese
răsfira tăcerile din piatră
învelișul lemnos al pământului
mantaua de suflete
ezitările cerului


mă săruți și iei cu tine mirosul
castaniu-amărui al scoarței de salcie
îmbibată până la refuz
amintire suprasaturată