nu m-am mai întâlnit de mult cu mine
și azi când o fac nu știu de ce
mă comport ca o școlăriță
în fața paginii abrupte
așteaptând mâna fragilă
să adune litere sălbatice
stoluri centripete în diafragmă
adolescenta matură care a amânat totul
pentru „locul și momentul potrivit”
așa ar putea începe povestea
una dintre povești
odiseea recuperării
alunecarea asta în mine e asemenea
bisturiului cald coborând orgasmic
până la măduvă
până la scheletul anxietății
niciodată domesticite
atât de bine înțeleasă într-un final
până la tălpile-astea implantate în mine
așa pentru orice eventualitate
până la sentimentul autoposesiunii
care mă ține trează intactă
și mă simt mă văd mă recunosc
puțin iarbă
puțin pământ
domolindu-și setea în rădăcini
în promisiunea frunzei spre lumină
puțin timp rectiliniu sinuos
întrerupt pe neașteptate recâștigat
în curiozitățile mele continue
ceva din albastrul diluat alchimic
în privirea strecurată printr-o spărtură discretă
a eului
defragmentat reașezat ca și cum...
aripa intersectând cerul
într-un gest reflex de iubire
un poem cu final deschis