Și totuși... tu, ce ești?
Ești suma divizorilor la doi,
Împrejurărilor meschine sau erori
Ești adunarea unor bieți actori,
Aceeași scenă, decorurile-s noi.
Produsul brut al prejudiciilor tale
Când prea mărunte, când totale,
Și înmulțirea-n suflet cu sfârșeală
A unor mari neliniști, singurătăți și boală
Din care scazi... doar orele de somn
Paharele golite de lacrimi și alcool,
Faci diferența dintre rău sau bine
Indiferent de ai sau nu un rost pe lume,
Ca să le-mparți apoi cu vanitate
Soției, părintelui prea bun sau frate
Și să nu lași numic să-ți mai rămână
Nici câtul mare nici restul mult prea mic
Să nu rămână, să nu rămână nici măcar un pic
Din gândul grav bolnav, din sufletul smintit.

Iar cand vei trage linie și calcula...
Vei ști că te-ai pierdut pe undeva,
Pe-un drum pustiu, că te-ntâlnești cu tine
Foarte rar, mereu târziu...
Că te-ai împiedicat la fiecare pas
De umbra altor pași rămași
Că bucuria, fie ea prea rară,
E greu de suportat și te-nfioară
Că nu ești singur, ci singurul !
În lumea asta multă și murdară.