Obositor vremelnic și muritor de rând
am stat în casa anilor buni cu chirie.
Am atâtea de spus și puține să vând:
-Primești un ocean cu pești în colivie?

Cel ce stingeam reșoul cafelelor umflate
și gros pliam cearceaful unicelor zile,
tot mai tresar cu teama de gesturi pătrate
și încă mai rostesc cuvinte inutile.

Ajuns pe scala vârstei la mijlocul vieții
te întreb cărătorule unui veac invalid:
-Cum dispar deodată tavanul, podeaua, pereții
din spatele unei uși fără să o închid?

Respir cu mintea în altă parte din ceva
și aerul se rupe ca un masiv de bazalt.
Voiam să urc niște trepte spre undeva;
am rămas lângă tine să nu par mai înalt.

Împărțim acest dar, prețios minereu;
fericit îmi încarc deopotrivă plămânii.
Aplecat, nu spre obediență ci de greu,
mă adăp din lumină- umil, să nu mânii.

Tresar pescărușii încruntării pe frunți-
Semănătorii de pietre în apă se ceartă,
dar mâinile lor se transformă în punți
când palmele aspre se strâng și se iartă.

Văd pe sub gene epuizarea făpturilor mici,
salahori în porturi străine cum trag la edec.
De ce oare mă simt înhămat cu acei ucenici
și vărs oceanul meu în lacrimi, să îl înec?