Și brusc deodată sunt într-o cameră neagră, etanșă
Nimic altceva, doar cuvintele lui prin aer plutesc până când
Se lipesc de corp ca lipitorile cu același scop precis
De-a-mi bea sângele, visele. Viața încet, încet, se îngustează
Și se face ea înșăși o stradă pietruită care duce predestinat
În poveștile lui pline de livezi în care înmuguresc îngeri
Și aștri pe care-i poți coborî oricând pe sfori imaginare
Când el vorbește frunzele nu cad, afară - e doar ceva abstract
Totul s-a topit într-o cameră neagră, etanșă, unde doar vocea
Lui se aude, aerul sufocant se așază pe trup funingine
Și mă întreb ce are a face iubirea cu bezna ...............
În timp ce tot acest întuneric mă albește mai bine ca orice