te căutam în arhivele soldaților dispăruți
între cei morți, a căror tăcere venea din umbrele vârfurilor de aripi. Avioanele se prăbușeau peste orașe, ca niște păsări rănite. Nu auzeam nimic, decât sunetul gloanțelor trase neîntrerupt. Însuși cerul părea o pleoapă uriașă căzută peste tranșeele săpate-n beznă. Trupurile lichide pluteau în lacrimi. Cei vii se amestecau printre cei morți.
Doar moartea se împiedica-n surâsul tău, care creștea cu mult deasupra curcubeelor și a timpurilor înghițite de vulturi.

Doar moartea, singura izbăvire,
care venea
ca o strângere de mână evacuând inimile din războiul oamenilor. Ca o iubită, dornică să-și închidă ochii-n brațele iubitului, tămâduind confruntarea dintre umbre. Te stingeai tăcut și cel mai mult te durea, că toate aceste răni nu-și vor găsi locul în frumusețe. Răul acestei lumi întrupat într-o rană adâncă scobind până la stele numai pustietate și întuneric. Această viață se dezlipește de oase, lăsând ferestrele deschide.

Fă-mă neîntrerupt ca din mine să nu se mai nască nici măcar o lacrimă.
Nici măcar un gând croit peste poduri.