lumina doare
soarele alb sparge ritmul din piept
descompune intimitatea în văzul excizant al exteriorului
nu am decât o secundă să-mi camuflez anxietatea
trupul-suflet cu mii de noduri și cicatrice
podul imaginar
povestea noastră albastră și rotundă
primăvara ce nu mai pleca

sunt punctul sălbatic domesticit doar parțial
niciodată aparținându-mi în totalitate
în fiece noapte hipnoza pune în loc de mine
văgăuna în care abrupt se strecoară altcineva
fără niciun fel de scrupul
îmi ia în posesie timpul liberul-arbitru religia și
nu știu cum îmi arată chipul când plec așa departe
nici gândurile îngerului ce mă priveghează poate
nici pe-ale șarpelui mereu neadormit

cactușii cresc perpendicular pe linia vieții
nu cer apă doar lacrimi și puțin sânge

îmi amintesc
eram fericită
priveam iarna într-un cristal
litere alungite desenate simetric
brațe imense se jucau
îmi înlocuiseră singurătatea cu
o fereastră:
spovedania cerului flatat
în fulgii de nea


... și mă întreb
ce-i de făcut când ai ieșit din poveste