nu știu cum să le vorbesc oamenilor aceștia
cu fețele spre cer smeriți în încrucișarea brațelor
dacă măcar mă vor auzi simți repera ierta
pe mine
punctul rătăcit în amalgamul limitelor proprii
cât de stranie le-aș putea părea eu
în armura mea din carne atât de lumească
vie până la strident și ofensă
risipită și ostentativă
în zgomotul sentimentelor nedemne de
discreția lor autumnală-aristocrată
înțelesurile străvezii mie (atât de imperfecte) ar agresa
învelișul lor fraged de picturi impresioniste
purtându-și suferința în mătăsuri albe
în burta pământului sau în palma lui Dumnezeu
fără să clameze
doar să se roage știu
or fi îngerii noștri păzitori
asceții preoții păcatelor de moarte mântuitori
balerinii timpului ce i-a nemurit
ei sunt umbrele care niciodată nu pleacă
într-o zi voi fi desigur printre ei
până atunci
liniștea va așterne între noi o punte
deloc imaginară