Unii trăiesc din tot sufletul:
Până la amuțire. Până la neant. Până la non-eu.
Iubesc și urăsc.
Mângâie și lovesc.
Murdăresc și sanctifică.
Trec din
Bordeluri în catedrale.
Sunt demoni și îngeri,
Masculin și feminin,
Nou-născutul și dătătorul-de-mână-cu-moartea
Se apropie de solii Celui Veșnic
Deșirați, în cercuri se prăbușesc.
Împărați și cerșetori.
Dezmoșteniți-privilegiați.
Azi își amintesc cu fervoare
Restricționând amnezia
Dând undă verde infinitului
Mâine uită grabnic
Din precauții pur cosmetice. Igienizante.
Trăiesc hedonist și fac morminte
Cu gurile larg deschise înspre sine
Alunecă extatic și agonic
Nu au timp să-și potrivească mimica-n oglindă
Doar există
Adoră cuvintele le îndeasă mai apoi
În gări nesfârșite în așteptări anxioase
Cu fețe prelungi ca niște semne de întrebare
Asta
Până-n ziua în care
Cuiva cu imaginație fecundă
I se face cu adevărat dor
Atunci
Iartă neîntârziat deschide primește
Toate spațiile vide pe o stradă ad-hoc creată
În intervalul dintre nimic și ceva
Acolo în căldura propriei inimi ca-ntr-un șemineu
Se dă ora exactă. Se trece la un timp neoficial.