cu certitudine nu spațiul este atuul meu,
nici vidul din el
dovadă rătăcirile-mi constante
într-un centimetru pătrat de balast,
în zona securizată a curților tale
(într-un simț al proprietății asumat cvasiconstituțional)
sau în jurul circumferinței proprii,
strânsă ca-ntr-un balon opac
până la a-mi oculta umbra
de aceea
tot mai des
intru în cuvinte
puțin brutal, nedomesticit, la ore mai mult sau mai puțin adecvate...
compun enunțuri ambigue,
revoltător de polisemantice,
aproape fără de înțeles,
aproape poetice
într-un sens anume
aici
într-o primă instanță
leg cuvintele ca pe modele de imortalizat
nu risc să le pierd
contururile, referenții, micile drame...
mut singurătatea ca pe o mobilă uzată
în coasta unui adam secundar plictisit până peste,
acolo unde foarte probabil doar un al n-lea simț o va detecta
împrăștii manifeste cum că
moartea se rezolvă pragmatic
aproape ambulatoriu
printr-o banală incizie în jugulară
ies din agonia orizontală și-mi fac cruce
când prind în pumn două inimi
două agende de lucru care mai de care mai încărcată
două centre de gravitație
sfidând mioșcarea de rotație,
două traiectorii ce se pierd cu încăpățânare
într-un microcosm unic
îndrăznesc mai apoi să-mi contactez
umbra,
spațiul viran receptiv la schimbare
tu mă trezești frumos cu un gest de fluture...