toate femeile din viața mea
nu știu să plângă
se cuibăresc așa
într-o absență și uneori
mă mai uită acolo
ca pe-o umbrelă -
scriu despre ele cu precauție
aici pe marginea unei cărți

aș fi vrut de fapt să fi scris măcar
un singur poem de dragoste -
și de ce să-l fi scris?...
astăzi nu mai citește nimeni
toate își etalează rănile
lăsate de caii prinților visați

nopții îi urmează o altă noapte
și nicio zi nu se zgâiește printre...
a înflorit cotorul cărții pe care
o țin în brațe de-o viață

din ținutul absențelor mai vin scrisori
dar probabil mereu
careva le fură
în cutia mea stă enormul păianjen
și nu mai încape nimic altceva

seceta ascunde una câte una
hărțile ploii
un strop sfârâie pe asfaltul copertelor -

nu-mi dădusem seama că
stinsesem țigara pe perna udă
și așteptam moartea
cum aș fi așteptat poștașul