ca-ntr-o euforică furie de dor de-aerare
aduni în saci menajeri
din șifoniere sertare cotloane
vechiturile și le duci la gunoi
dar parcă nu-i de ajuns
de febră cuprins
faci vraf împrăștiatele manuscrise
trebuie îți zici să fie distruse
și ele aparțin trecutului mort
și totuși ceva te oprește

din milioanele de clipe trăite
chipul ți-e surprins în fotografii
doar de câteva zeci
manuscrisele astea nu-s oare și ele
fotografii ale sufletului
gânduri salvate din jde milioane de gânduri
uitate pe veci
cum să le arzi
cum să le arunci

popa pe malul de groapă îți zice adio
ca împăcare că țărnă fiind în țărnă te duci
privești oropsitele foi volante și-ți zici
tăiate mărunt pe pământul grădinuței tale de flori
fă-le mulci buruieni să nu crească
și-o faci
ostenit dar bucuros în apartament te retragi
te-ntinzi în pat și alene oftezi în sfârșit...

și totuși în aer persistă mirosul vetust
oare ce-o fi
caști ochii uimit și-un nod ți se pune în gât
singura vechitură rămasă ești tu
ba mai mult constați că leagănul care ai fost la-nceput
e astăzi pubela ce dă pe de lături gunoiul
din ea parcă auzi cum plânge copilul
pe crucea neputinței fiind răstignit
de vechiturile din tine n-ai cum să scapi
și nu-ți rămâne decât
să-ți amintești că acolo nu-s aruncate numai mizerii
ci și lucruri de preț
c-ai vrut sau n-ai vrut
de-a lungul de vreme
și-ți sufleci mânecile tâmplei
începând reciclarea și scrii
scrii și le zici poezii
mai mult mai puțin sau deloc reușite fotografii

c-or fi citite sau nu nici nu contează
măcar
ocupat
nu mai auzi de copilul plânge
oftează...