Uneori,
nu-i așa că speri prea mult?
Când aproape crezi că norocul,
soarta,
divinul
încă există în tine.
Și nu ești singur, când ridici din pământ ochii
și zărești,
parcă,
un chip care te privește
și te lovește
și care, în cele din urmă, din prea multă speranță,
te amăgește.
Și încă ești singur.
Singur de tot.
Atât de singur încât crezi că timpul se oprește
și minutele devin dilatări
nesimțite
ale timpului.
Și te culci.
Pentru o nouă dimineață
și speranță.