vârtejul ne cuprinde până la ultimul și
pierduți am fi dacă cineva nu ne-ar șopti continuu:
„faceți un fel de horă,
un joc,
cercul imitând lumina când se naște din asfințit!”
chiar și-așa ielele scot din noi tot ce găsesc
(și ielele astea nu cunosc singularul)
de la sticla orbitelor până la zile,
eprubete gigantice cu pale adn-uri,
sindroame depresii, anxietăți,
frustrarea târziului

și
iată-ne multpreagrăbiți, vitezomani...
care desculți,
care îndrăgostiți,
închiși la culoare asemenea sângelui poticnit în capcane,
ca spaima de albi, zdrobindu-ne masochist maxilarele

„oprește-mă, ține-mă de mână!” îți spun într-o fantomatică stație vie
„cât timpul mai este încă pe tușă”

vertijul atinge iuțeală intergalactică,
o inspirație uriașă ne lasă dezveliți
existăm parțial
cumva prin autosugestie
trebuie musai să trecem de secunda aceasta

văzute din înalt, trupuri de păsări completează corola
vinișoare-ncordate țin soarelui geometria benignă

diafană și caldă,
m-am ascuns în parfumul neuitării
o ploaie se prelinge de pe acoperișuri iluzorii

caut povestea,
întâmplarea din centrul vârtejului,
nostalgia coborârii dintr-o unică inimă

amintește-ți!