Cine mai știe

Și
vine o seară mult prea tocită
care ne-mbracă de gală!
Neastâmpărul adoarme în riduri
tăcând pentru întâia oară.

Cine mai știe în care trup aburește
buna mea oboseală de lut?
M-am visat într-o noapte cârpită
de răni, supurând îndoială,
pe frunte ardea hohotind
un bocet de veșnică iarnă.

În loc de mâini un trandafir,
dar cine să îl vadă?
Prea împodobit era asfaltul,
pe dedesubt, prea multă piatră.

Cine mai știe să sângereze blând
cărând tot râuri de semințe?
Inelar e asfințitul
când cuvântul este roată,
peste prunci rotească floarea
zâmbetului de-a fi om.

Vine însă
o seară mult prea tocită
care ne-mbracă de gală.
ne trezim numărându-ne
și-n locul unuia
se răstoarnă un gol
și rămâne tăcut
un cuvânt...

Dar
cine mai știe
din câte suspine
s-a născut dimineața...