o să ne deschidem pumnii atâta vreme încleștați
de caniculă
de teamă
dintr-un gest reflex poate
dintr-o simplă copilărie
o să trecem
pe Teiul Doamnei
o să fim
în bătaia liberă a cerului
o să ne plouă
o să ne ude secetele
gurile calcifiate în semne de-ntrebare
o să ne stoarcem mâneci buzunare priviri într-un final
o să deschidem umbrela aceea încăpătoare o să uităm cum
în tot acest timp am existat separat
fiecare cu propriile încleștări
eu
faptul divers îngrămădit printre prioritățile tale
tu
rodul ireal al orei roase de solitudine
în ceainăria de lângă Foișor
ne vom bea ceaiul ghicindu-ne chipul după aburul iasomiei
la ore târzii în burta de ceață a beznei
mult prea devreme cu cearcăne și iluzii
îl vom lua pe 14 doar așa
îl vom auzi pe Vintilă și pe-al lui Popa Nan
ceilalți
vor fi convinși că suntem fericiți aproape 2
noi
nu știm însă nici acum dacă
porumbelul de pe balcon este același...
dacă altul a umplut între timp golul...
oricum, cine și-ar putea da seama?!
și mergem prin ploaie ca și cum...