Casele, ar trebui să-și amintească de cei ce le-au stat,
mai mult decât orice loc, c-au depănat vise,
născute-n somn, într-un pat,
fără voie, nicigând zise, promise.

Sunt toate împărțite celule,
din care, definitiv, nu s-a ieșit decât pe culoarele morții
și țin suflet poate, ceva molecule,
la adăpostul lumii, al nopții.

Ne-am lăsat urmele, pașii, în atâtea locuințe, tacit
ascunși, au răsunat de vorbe
de strigăt, speranțe, sub tapet, văruit...
simt mirosul de amor, fierte ciorbe.

Se zăresc prin ferestre, neșterse de timp, o altădată
sunt întoarcerea în gând, negândită atunci,
doar o parte, fărâmă lăsată uitată
în casa cea nouă... cu mintea la casa deodată, de vise de prunci...
02.05.2014