Cu inima ca o frământare desculță
pornesc pe acest vis. S-ar putea
ca această viață să mă ascundă în cel mai înalt vârf al pământului.
Să-mi înrobească degetele și ascunzișurile iar eu să ies din ploaie de cealaltă parte
a beznei.
Un înger se ascunde în turla bisercii. Poate că
mă vede cu ochii înlăcrimați când adorm
când greul devine o fereastră cu lacăte.

Îmi pun oglinda înlăuntru. Gândurile dispar.
Nu rămâne decât felul acela de frumusețe din care mușcă lumina. Vaste picături de
viață risipite pe cărări neumblate. Noaptea care ne înconjoară
inimile. Mâinile tale cercetând abisul mâinilor mele. Singura rană care ne ajunge până la suflet. De acolo nimic nu va pleca.

Putem fi o iluzie care-și lipește tâmplele de zidul lucidității.
Putem crede cu ochii mărunți că mângăierea în cea mai sublimă formă a ei este o cale a răstignirii. De câte ori iubesc dispar într-o constelație difuză. Mă termin dinainte de a-mi lăsa hainele să acopere alte corpuri plutitoare

dincolo de aceste credințe
suntem doar
vârful
propriilor
noastre
temeri.