Nu știu planeta de e verde, cafeniu-galben, ori albastră,
Cu alb, de unde și-a înmuiat culori și cine a stat șevalet,
Cum de pictează mii și mii și, pentru ce e ca o glastră…
Să încânte ce, pe cine oare, unde a luat lecții de estet?

La ce-i servește policromul și din ce-și face ea culori,
Cum i-a dat gând, ori de la cine, să se încânte intrinsec
Din felurite figurine, să-și toarne veșnicu’ în comori,
Ce pare fad, amorf... pământ, când toate mor pe rând, se trec.

Cum, unde, cum se plămădește păienjeniș de atâtea fapte
Și când și de ce oare ele și-au făcut între ele alei
Și, cum de timpul nu contează, de parc-au răsărit din noapte
Toate de-a gata, un perfect, ce îl distrugi… de pui, de ei.

Oare de ce e atât frumos și de ce oare pare unul
În haosul imaculat de atâta calcul, să se ascundă...
Să mor și eu atât de prost, din figurine, om, nebunul
De-atât amar, că tot mă întreb; ”e totu’ un meci... și-a câta rundă?”.
05.05.2014