nu mai sunt de mult garduri nici porți
satul devenit-a ulița larg dezvelită
tapioca se coace în cuptoare iluzorii
ne facem că nu ne e foame
mințim setea cu ploaia ce nu se oprește
până la gânduri sunt ude veșmintele
uitat-am de frig să mai tremurăm

e bine și-așa

să batem la porți nu mai trebuie
suntem familia mare înfrățită în spaima comună
brațe se-ntind închipuind cortul
casa pe care focul puștii a oropsit-o
vrednice mâinile mamei cos hăinuțe pe întuneric
la o mașină aproape ruginită
cerul își oglindește durerea în băltoace uriașe

aici în groapa imensă în loc de povești copiii învață să fie recruți
cum trebuie cu mult înainte de vreme major să devii
când desenează chipuri vezi cercuri goale
păpuși cu picioare arse și ochii scoși
plouă necontenit în fosta odaie a noastră
scheleții negri ai unui pat
mucegaiul saltelei
și țipăt pustiu

obrajii sunt fragezi și plini de cenușă
copilul aleargă aleargă vrea să creadă că-i doar un joc
atunci când se-ntâmplă nu înțelege mai mult decât
ciuta-ncolțită în inima junglei



din copacul carbonizat au ieșit câțiva muguri
fetița cu cozi împletite îi spusese lui Chavo:
„cât de mult te iubesc!”