Dragostea de pământ de țară rămâne o pururea ascunsă,
Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă,
Un saprofit ce-ți ține hang cât simbioza-i nepătrunsă
Și-un neștiut, ori cunoscut, pretinde loc… o alergenă.

Se poate rupe doar liant, când pasul calcă în afară
Și duce trup pe alt tărâm, mințind pe minte că-i la fel,
Iar mintea-și spune că-i doar tren, ce s-a oprit în altă gară,
Poate o haltă, o escală, cum pușca în pace… pe-un rastel.

E-un dedesubt dogoritor, cum magma sufletului, caldă,
Ce poate plânge în ochi de lavă când s-a strâns, doar insurmontabil
Și, vrea să curgă, să atingă marea, iubirea ce i-e scaldă,
Să-și răcorească mădulare de-atât visat… în sol instabil.

E loc și mamei adoptive, ce primitoare crește pui,
De-i mic, ori mare și-l adoptă și-i face leagăn, fără lanț,
Doar să se avânte, că-i o doică ce alăptează orișicui
Și-și pune cald sân la bătaie și pat, culcuș… în loc de șanț.

E țara o obcină, ori mâna, întinsă ca să-i crești în palmă
Și gând nu poate să despartă un suflet ce-are două mame,
Că e-atât loc, de este suflet și mult cuvânt, când nu-i sudalmă...
Dar parcă cea care te naște, nu poate sânge să destrame...
07.05.2014