mi-am amintit
nopțile de acasă
luna plină
zăpada
ieșeam
afară era ziuă
totul
strălucea mie
îmi creștea inima
fir de vânt
nu văzusem atâta frumusețe
sălbatică
umblam singură
cu toată frica
într-una din asemenea nopți
de vorbă cu mușchiul copacilor
și cu toți cei cărora li se vedeau ochii sclipind
în întuneric
de parcă ar fi fost dintotdeauna
acolo totul è la locul său
și toate la timpul lor
nimic nou sub soare
poate un spirit rătăcit
se cânta spre mormânt
aș rămâne
cât mă țin nopțile
totuși
nu ne avem...
limpede apa de lună