Când lumea se deschide pentru noi
Nu știm, dar avem lanțul biologic viu
Ne sunt părinții pavăză în doi
Dar chiar și ei bunici, ca un purpuriu.
Cu timpul, mintea ne devine conștiință
Dar ce păcat, că lanțul capătă un beteșug
Ne lasă lent, dar sigur într-o suferință
Bătrânii cei ce rând pe rând se duc.
Timpul ne dă speranță, chiar entuziasm
Ne facem puntea către viitor
Când ei copiii par că sunt ca un marasm
Pentru trecutul ce-i tot mai chinuitor.
Și vine chiar momentul, când parcă-n paritate
În susul biologic, un nou vlăstar apare
Dar când dreptatea este ea fără de dreptate
În josul biologic, alt drag din nou dispare.
Dar ce ne facem când, în el trecutul drag
N-a mai rămas decât durerea
Iar din motive fără de-a fi măcar pe plac
El viitorul parcă-i încă viu, dar i-a lipsit puterea
De a iubi ce zilnic, fără tăgad-a fost
Stâlpul de bine și de stabilitate
Și vom rămâne seci, lipsiți de purul rost
Doar suspendați în timp și fără libertate.
Nu vă mai amăgiți, trăiți uitarea
Iubiți, chiar de fugiți de timp
Și nu mai căutați să fiți ca marea
Căci valurile vieții doar iau și dau la schimb.