și, de vei pleca, nu te teme!
eu voi rămâne martora surâsului tău,
a secundei în care la o masă, atemporal, îți sprijineai melancolic Visul...
a dorinței copilărești de a atinge mereu lemnul acela de cireș, chiar
a spaimei tale că nu vei putea găsi dincolo pe nimeni cunoscut,
nici felul în care ninsoarea se hotăra să cadă în ajun sau după,
nici măcar ruptura infinitezimală din culoarea preferată

iată!
deocamdată, timpul a uitat să mai treacă
i-am amintit de trecut și – se pare –
este mai sentimental, mai uman decât am fi crezut
fiecare dintre noi, toți laolaltă...

nu te teme!
nu fi prea trist că mâine poate
fereastra ta va rămâne nedeschisă,
că Pasărea o să-și piardă aripile așteptându-ți semnul și
poteca nu va mai păstra nicio urmă
pomii vor rodi o toamnă și încă una și încă...
până când vor rămâne cioturile greoaie
– habitate pentru mușuroaie,
doar pentru trosnetul singurătății –

și nu, nu trebuie să te ascunzi după enunțuri în care nu crezi,
nici să simulezi indiferența, măreția inumană în fața necunoscutului,
nici să înjuri, să hulești nu trebuie,
să dai vina pe „Dumnezeul nedrept” / pe slujitorii săi imperfecți

cât voi fi
îți voi purta zâmbetul / cuvintele / pașii,
voi sparge ferestre în ziduri,
voi coase zboruri până când aripi se vor prinde
oricine va vedea, în zăpezi, uriașe dârele Vieții




și, de voi pleca,
nu mă voi teme
tu vei rămâne martorul surâsului meu,
al secundei în care la o masă, atemporal, îmi sprijineam melancolic Visul...
..........................................................................