și cerul strănutase în oraș
și invitase pictorii la prorpiul lor vernisaj
și am mers și eu, am mers pe ploaie
sa savurez culori și chipuri abisale


am fost tăcut și în simțuri adormit
când ușa a desfăcut aripile și s-a arătat salonul
și în fața mea a apărut mai viu și mai adevărat tabloul
ce întregea în culori și stări alte tablouri.

eram timid și nedumerit priveam pictura vie
și salutam din mâină al tău surâs
m-am afundat în licăritul ochilor verzi albaștri
în pictura zilei ce mi-a fost promisă astăzi.
și apoi te reinventam și te adoram stingher în noapte
ca un nebun uitat de lume și de soartă.

apoi salonul se inchidea în cer de noapte
te luai de mâină și te întrebai- „se poate?”
tu nu ai zi da, nici ba, ai aprobat romantic
și ai chemat în inimă ecoul idolatric.

am mers pe străzi ca două umbre călătoare
și am citit cuvinte vii din vechi dicționare.