fără sens existența asta în care nu te împrietenești
nici cu umbra ta

totul e atât de rece la fel ca sufletul unei statui
de care te-ai îndrăgostit când erai copil
când nu făceai diferența dintre oameni și pietre

dansai pe sârma subțire a vieții ca un saltimbanc
care nu se teme de moarte
între un zâmbet și o lacrimă lumea părea o oglindă uriașă
pe fața ei nevăzută vremea se rătăcea mereu
zăcea pe chipurile oamenilor

măcar în vis te poți înălța deasupra gândeai
niciodată nu cobori mai jos decât deznădejdea ta
niciodată nu socotești zilele trăite în zadar
totul e cristalin și ușor ca un balon de săpun în copilărie
când te grăbeai să crești să-ți ajungi din urmă visul

e frig în tine ca-ntr-un ochi al deșertului
dar iubești destrămarea asta un gol îndrăgostit de el însuși
o mirare oarecare atât cât trece o lumină
din ochii amiezii în ochii înserării