sunt poeme pe care habar n-ai cum să le scrii
cel mai stupid (sau cum?!) este că le cunoști perfect titlul
titlul acela atât de exact așa de sigur ca o axiomă care
te privește sfidător atotputernic și tu simți cum
te faci din ce în ce mai mic până când neputincios
te lași înghițit
acolo în burta necunoscutului ca-n burta altui chit
aștepți să treacă cele 3 nopți
între timp
pui de-o existență minoră
brevetezi „omul pe întuneric”
realitatea à la minute
felul acela în care infinitul poate încăpea în câțiva cm2
cum tu însuți ajungi să fii într-o singură mână doar
în căciula lui a pe care cândva o omiteai din prea mare grabă
dintr-o deficiență genetică
lumea ta reductibilă la 2-3 gesturi are o spărtură vie ce dă spre tic-tac-ul din stânga
ambreiaje prin care păstrezi contactul cu esențialul
te obișnuiești cu toată larma asta a cosmosului invizibil
păzești din beznă știi exact când trebuie să eziți / când să ataci
nu vezi nimic simți culorile / absența lor după cum
aerul interior pocnește / amuțește într-o moarte niciodată adevărată una
al cărei unic scop a fost dintotdeauna Iubirea
la un mic răsărit aripile plesnesc coconul
scrii nervos este un act vital de asta depinde dacă mâine vei ieși
în zbor sau cu o pereche de picioare lipsă
poemul este un act intim
cel mai bine îl comiți pe întuneric
așa cum se comit toate genezele...