cum fiecare zi e mereu un nou loc
să-mi poarte noroc
când plec din casă în loc de piatră
iau un zâmbet în gură
ca pe o gumă și-l mestec

de sunt salutat de-un cunoscut
de-un amic mă oprește
iute zâmbetul se face balonaș
subacustic pocnește
și se întinde pe buze...

la fel se întâmplă și când
un nesimțit burdușit de sine-mi stropește
fața cu saliva prostiei...
gura mea ar putea atunci deveni
o gură de canal defulând meritate
dejecții verbale dar nu
pe buze se lungește zâmbetul
ca holograma șarpelui ocrotitor
poate unde nu sunt un tip belicos
zicându-mi că viața-i prea scurtă
și-n ea încă mai e ceva de folos...

venind acasă mă spăl de funingini și zgură
șarpele casei îl clătesc cu apă de gură
curat să doarmă când noaptea visez
că mâine-i ziua mai bună...

azi nu plec nicăieri
îl văd agitat
cred că șarpele meu năpârlește...