E Duminică, e Primăvară, e seară, e încă frig!
Văd multă ceață… Natura pare moartă!
În inimă, simt... un sloi de gheață,
Iar gândul meu trist, la Tine mă poartă…!
Privind spre Înălțimi,
Oștiri de nori fără de număr…
Aleargă și ei, ca sufletul meu
Tot pe Tine te caută…!
Plutind nedumeriți, neștiind ce să facă.
Și ei simt că plutesc în haos…
Și ei se întreabă:
„Sfinții cochetează cu nelegiuiții…?!!
Pe Pământ, se joacă un rol fals:
-Tu de ce ai primit…?!!
-Dar... el, de ce mi-a dat?
Să urmeze, oare, Acel repaus???”
* * *
Se caută… cu disperare, se răsfoiește istoria!
Să afle tot ce a afectat mii de ani, cruzimea!
Câtă lacrimă, câtă durere,
A întâmpinat, în toate erele, omenirea…???”
Vă întreb pe voi:
Oare, n-am găsi răspunsul… dacă am recunoaște,
„Cu frică și cutremur”, greșelile noastre?
N-am recăpăta, „NOI”, podoaba primei frumuseți
Extazul Înțelepciunii Cerești!
Începutul unor fericite vieți?