nu mă privi așa de straniu
amintește-ți
cândva ne-am cunoscut
am plantat o viță și
păsări am adunat
le-am ținut captive și mult am plâns
atât eram de singuri
ele păstrau
libertatea
dâre de iarbă
urma atingerii lui Dumnezeu
am avut o bancă
una cu vedere la albastru și
mușuroaie de furnici am avut la amieze
trunchiuri cu nemiluita
purtai același pardesiu larg
ascunse evantaie de magnolii
veneam briză
nemiloasă îți răscoleam timpul
am avut cuvinte
le-am rostit goale le-am tăcut mai apoi până când
supuse au început să însemne
o casă cu etaj
copaci vorbitori în șoaptă
o pânză roșie
tot felul de geometrii afective
noi chiar ne-am cunoscut
să fi fost frați
prieteni buni
spasmele aceleiași inimi?
nu mă privi așa de straniu
înțelege doar
cum viața desparte sângele