îi e teamă că niciodată nu va putea fi ca mine
eu îngrijeam de sufletul ei
și tot ce auzeam că-i va face bine adunam și
îi dăruiam

privește peste lume
lumea este o fereastră o salcie pubela de gunoi drumul spre piață
și oamenii care se întâmplă în privirea ei tristă
înghite fumul unei țigări descântate
tușește până la lacrimi
se scuză nu știu pentru ce
răul și-l face cu mâna ei

nu vedem același cer
al ei întunecat pufnește ca o locomotivă în întârziere

îmi pune câteva necazuri la masă stăm față în față
de fiecare dată încurcată când e vorba de ea

nu știu dacă sunt lacrimi ori fumuri mai multe

femeia fără bărbat e o momâie îmi spune

toate cerurile văzute și nevăzute se despică deasupra mea
pereții se strâng pe mine până la grimase
îmi piere orice chef de viață

un om singur e greu de înțeles așa cum nu înțeleg eu orgiile lumii
ni se dă mult și prețuim puțin iubirea este doar un pretext să nu fim oameni

o întreb de inima ei de dulceața din sânge de venele îngroșate
și de alte lucruri care țin de trupul în care spiritul zace

tace și îndură

singurătatea e zveltă ca o cruce de lemn