"Max, băite", sau "domnule Max", cum să-ți spun?
e o absurdă dilemă,
timpul e unul, ieri mâine și-acum,
doar viețile noastre-l prefac în fărâme.

nu-i un paradox faptul că eu cel de azi,
față de tine, cel de ieri, sunt mai bătrân
și nici că același unt al vieților noastre
se află întins de-o parte și alta pe-aceeași felie...

nu știu dacă după lumină-i lumină,
cum la fel de bine nu știu dacă tu mă auzi
acum când îți spun, cu rușine, că de
n-ar fi fost acest prilej, ai fi rămas
și azi pentru mine, neștiut într-un
"etaj (nerăscolit) a lui Weber"...

acum însă, scrisul, trupul tău transparent,
l-am descoperit și, da, repet un adevăr
aproape cu vorbele tale:
"o viață redusă la o scară mai mică
într-un spațiu redus în limitele
de fotografii și de scris,
decor privit prin groase lentile,
rămas în componentele lui",
dar nu îndepărtat și minuscul
ci dureros de adânc și de viu...

și untul de sunt se topește,
trece prin trupul feliei și se unește cu-al tău,
suntem amândoi în aceeași trăsură
pe Strada Mare...
oamenii tăi și ai mei ne privesc
cum zâmbim și le facem cu mâna,
chiar dacă pe tine te doare lumea de ieri,
pe mine cea de azi
și pe cei ce-or veni după noi,
lumea de mâine...

28.05.2017. Roman.