uneori vreau să spun totul dintr-o suflare
fără a respira, fără spațiu, fără pauze, înflăcărat și agitat
de parcă aș avea la dispoziție un metru cub de aer
și dacă nu l-aș folosi eficient s-ar evapora, sufocându-mă...
pierzându-te...

de aceea mă folosesc de toate trăirile avute
gesticulez, fac ochii mari, modulez glasul, mă consum,
să cuprind frazele într-un singur freamăt universal
tu ar trebui să înțelegi semnele mele haotice și să mă temperezi
să știi unde încep a mă pierde, unde încep a mă regăsi
să nu mai oscilez între două stări confuze, între două bâlbâieli
între două fâstâceli incontrolabile
să-mi privești palmele transpirate, vocea tremurândă, ochii aproape închiși,
ca să înțelegi emoția ce o am
când ești lângă mine...

comprim timpul până la rarefierea aerului din mine
mi se pare că dacă nu ți-aș spune tot ce simt în momentul ăla
ai dispărea brusc și mi-ar rămâne cuvintele nerostite
suspendate undeva între gând și minte,
între un dor neașteptat și o așteptare plină de dor
și m-aș pierde, și m-ai pierde și ne-am pierde
într-o răsuflare sacadată
și rece