Sunt cărți pe care nu vei mai ajunge să le citești,
Cuvinte afectuoase pe care n-ai să mai apuci să le spui,
Chipuri dragi pe care n-ai să le mai revezi,
Muzică pe care n-o s-o mai asculți,
Și toate astea se pot întâmpla mai repede decât crezi.

Ȋnăuntrul tău, Polyhymnia a tăcut
Pentru totdeauna.
Ȋn jur însă, poți încă să auzi acorduri care
Te poartă spre grădini pierdute,
Cu nostalgia lor înecăcioasă sau
Pline de speranță.
Dar nu te mai poți bucura.
Oamenii din jurul tău, cu ochii închiși sau
Cu mâinile împreunate,
Zâmbind sau
Privind pierduți,
Te fac să vrei să urli
De singurătate.

Fiecare dintre noi e
Un posibil monstru căci
Am ajuns să nu mai diferențiem
Oroarea din priviri de
Dorința de răzbunare,
Iar frica de moarte apasă mai mult
Ca moartea însăși,
Luând forma a tot ce te înspăimânta demult,
Când erai copil și dormeai
Cu lumina aprinsă.

Azi însă
Nu mai sunt lumini de aprins,
Doar violoniști care cântă plângând
La câțiva pași de soldații înarmați
Care stau călare pe hoitul arzând al Europei.

Așa că
Să mă ții în brațe strâns în noaptea asta
Pentru că nu mai e nicio diferență
Ȋntre durere și cerul deschis
Deasupra norilor.