Uneori nici nu-ți dai seama când vine bătrânețea peste tine
Numai o vezi că s-a insinuat mai întâi în părul tău,
Apoi în oase, în ticuri, în insomnii disparate,
Și încet, încet, îți cuprinde inima, respirația, sângele,
dorul...
Și porți o haină cenușie peste lumea ta
Îmbătrânind odată cu umbra...

Devenim mai mărunți în imensitatea zilei nesfârșite
Mai lenți cu un pas decât asfințitul
Și mai imponderabili în trecerea printr-un timp
Care nu mai este al nostru...

Numai sufletul ne rămâne pururi tânăr
Ne agățăm viața de acest diafan suflu divin
Și ne încăpățânăm să credem că mai putem
Că avem puterea de a mai visa
Că știm cum să ne redeschidem aripile
Și să zburăm...
Dar odată vine sleirea peste noi
Și ne taie iluziile

Doar amintirile rămân.
Nesinguranța gândului singur,
Și cântecele din copilăria noastră