dar vine august
vara nu mai încape într-o iluzie
nici în cuvintele tale mereu pe sfârșite
aș rămâne...
am nevoie să țip
de cer și de pasăre
de lumină
de toate gesturile simple ce au trădat temnițe
și pe marii pitici ai sentimentelor dezmembrate
este fulgerul acesta care îmi brăzdează omoplații
în dreptul aripilor
în dreptul timpului
– câmpie nesfârșită inundând eternitățile –
aici sunt eu copilul împărtășindu-se din Dumnezeu
crescându-l reînființându-l fără nicio conștiință a păcatului
doar cu o floare de lotus între degete...
da am nevoie
și de roșu
să țip
de peticul ăsta ce mă înfășoară precum o placentă
destinul cu majusculă căruia mă dedic
cu genunchii înfrumusețați de cădere
de secunda aceasta în care îmi asum pământul
încleștările dezrobirii
aș rămâne
vine august
vine 13
se întețesc accesele poetice
dezmărginirea
piersicile coapte și strugurii
toată zăpada pepenelui roșu
în frenezia nopții intrate în lumină
vine august…
ți-am zis:
“aș rămâne cu tine...”