să pui cătușe pufului de păpădie
sau florii de cais când scutură polen
cum i-ai pretinde zilei să-ți mai fie
complice la furat de mere în Eden

abia când ai pierdut ultima vlagă
chemi demonii tardivei zvârcoliri
mai mult decât iubita îți este dragă
poza ei, stârnind lascive amintiri

fii demn și onorat de întâmplarea
că ai ajuns la capăt mai târziu
nu ești bătrân, doar leat cu marea
care-și retrage valu-i străveziu

vei traversa o noapte alte țărmuri
și întors, surâs nevinovat de prunc
nu vei mai ști nimic din aste vremuri -
hai, trup al meu, e ora să te-arunc...

Edenul așteaptă să-i restitui mărul -
ce-am înmulțit cunoașterii râvnite
atât va fi avutul meu - decorul
același, sub frunze încărunțite

după, de-o fi cumva un fel de ironie:
eu lanul înverzit, iar tu același trup
atunci, să nu mă sufli-n păpădie
iubita cu un puf voi ști să ți-o corup!