Suntem atât cât suntem. Cine să ne ceară mai mult?
Circulăm atent, să nu ne tăiem în marginile propriei vieți;
refuzăm politicos limitele impuse de alții.
Dar când ne strânge tot ce-am refuzat,
mai abitir decât un lanț de iluzii,
nu mai știm cât suntem noi
și cât lanțul ce ne poartă prin viață.
Mai bine-i să fii liber ca frunza în bătaia ploii,
să nu-ți pese de vreme, de vremuri,
să lași altor muguri dreptul la existență,
în timp ce te retragi, umil, în somnul pământului.
Să fii doar cât împlinirea anului.
La ce bun un veac de restriște?
Alergi dintr-un capăt în altul al vieții,
somnambul cu lumina împrăștiată prin bezne.
Și, când toate artificiile s-au terminat,
vezi că tot mai de treabă-i amnarul.
Scânteia, pe care n-o mai poți duce cu vorba,
vine când nu te-aștepți.
Și iată: focu-i pregătit!
Trebuie doar să-l mai treci prin suflet,
până nu se stinge și el, ca și tine,
sub povara scrisă din veac.
De-aceea și suntem atât cât suntem.
Nimic mai mult.
Rămânerea în Text nu mai ține de niciun refuz.
Nici de lanțuri.