Nu mai las toropelile să-mi strice plăsmuirea...

În octaedre regulate îmi e zborul liturgic
De fiecare dată când invoc euharistii imaginare

O oră mi-e de ajuns să mă transform într-un asterisc
Și cam un ceas să am bruioane de aripi experimentale
Cu care să ating mântuirea în salturi

Ochii mei încă nu știu să spună taine
De aia îi las deschiși când visez în verde lumina interioară
E un mod de a-mi reflecta dorurile
Pitite sub auricule încondeiate pe trei niveluri

Mai știu ceva despre mine
Din zbaterile zilnice ale păsării din tâmple...
La ultima lecție cosmică despre tetradă
Am adormit pe un nor nedesăvâșit
Tocmai când mi se explica în detaliu
Perfecțiunea