seara asta de toamnă prelungindu-se
în tăcerile noastre bolnave
răsturnate una peste alta sufocându-se
nu îndeajuns cât să se ucidă
liniștea ca o funie pe care
nu îndrăznim să o dăm la o parte
nici să ne-o punem deplin
în jurul gâtului
stăm aici
exersăm timpul
băltoaca fără nume concret
știm doar că e alb
mult prea alb
lipsa asta de forme
de normalitate
de viu
neputincioși (doar speriați?!) am vrea
intuiția sigură a celui care
n-a stricat niciodată rosturile
nu s-a supărat pe absență
nu s-a sfiit să-și apropie golul
a avut cu el visul
mărului verde
pătrățelul albastru
felul acela în care ploaia cade
în tine fără să te ude fără să te verse...
pironite privirile noastre așteaptă
cuvântul de mult plecat
la celălalt capăt să caute
cine știe ce caleașcă fermecată
jumătățile de mână
chipul duminicii
sensul acela care
ne-a tot scăpat nouă