Nu știu, e un fel de oboseală în mine,
precum altădată obosit și sătul respiram liniștit lângă ea și din când în când deschideam ochii

și priveam aerul, în care se mișcau scame de praf, ca și cum un înger și-ar fi scuturat o aripă, ca și cum noi eram o parte din omoplatul îngeresc ce zvâcnea pe pământ; însuși Pământul, dacă întindeai mâinile, era atât de departe, dincolo de Soare, unde sori grei se făceau și se desfăceau de milenii,

unde nu era viață, nici îngeri, nu erau decât mai mulți sori, și dincolo de ei, mai mulți monștri galactici strălucitori, într-una din firavele clipe

când aici și acum, pe palidul punct albastru eu și cu ea aproape adormisem, și ceasul ticăia întors spre perete.