În căușul lunii
stăruie un gând,
călimări albastre deapănă fuioare,
micul paradis tăceri să-și aprindă.

Brațe de cleștar
frații mei de veghe,
îmi vorbesc blajinii
prin cuvinte mute.

Dor de toți îmi este,
înrămați în mine
pot să îi mai scutur de cenușa arsă.

Dor de brațul mamei,
de graiul patern,
să mai deschid poarta unsă cu sacâz.

Au trecut decenii
ca să înțeleg,
ce scurtă e clipa
ce fragilă sunt.

Tremură sub boltă a nopții ureche,
între adieri
îi deplâng căderea frunzei întomnate,
și încrâncenării tivită-n orgolii,
un valmeș de ani prins în risipiri,

au rămas câțiva
ori
cine mai știe
clipa rezemată în eternitate.

Să nu plângi copile
că-i deja târziu,
am strâns multe lacrimi,
sub trandafir veșted
răsar viorele.

Să nu uiți,
cândva
în palmă-ți cerneam arcuri sibiline,
azi răvașe triste
dorm pe-o noptieră

să nu uiți pe-acela
ce-a iubit plângând.