de mult
n-am mai scris și cuvintele
s-au făcut
insecte
insecte arămii insecte înfometate
fără scrupule...
insectele mele
o vreme
mi-au luat liniștea
mi-au încurcat sângele adn-ul
au indus în eroare
laboratoare întregi
formule oameni în halate
neputincioși au ridicat din umeri
au decretat:
„altă specie!”
până când
bube necruțătoare
toate inflorescențele
au ieșit la suprafață
și s-au oprit trecători
mi-au salutat pomii
ademeniți de ramuri
în așteptarea pârgului
florilor neiertătoare cu viața
toate rădăcinile prinse
în câte un sentiment
în aerul din preajmă speriat
de propria singurătate
în ochi se aduna marea
ploile acelea reprimându-și căderea
într-un deget al îngerului poate
în gestul Dumnezeului îndelung-răbdător
agonisindu-și pe drept... infinit eternitatea...
mă salutau... mă salutau...
în timp ce eu
în sfârșit!!
adunând litere
mă întrebam
cu un copac așezat
deasupra
inimii
fără nicio durere
fără nicio spaimă
asta să fie
Eliberarea?!