clipa aceasta ca o nostalgie letală
căreia nu mă pot sustrage
decât cu prețul de a trăi
în locul altcuiva
căruia îi este indiferent
dacă se cuvine să plângă
să ațâțe lumina
indolent să ucidă să aducă la viață
desculț mai apoi să iasă-n întuneric

drumul acesta prăfuit
un drum de țară poate
o fâșie dintr-o imaginație
într-o seară de vară
într-un mine
cu piersici cu cirezi stranii și glasuri diluate

[aș putea alerga fără să te găsesc

te-aș putea găsi și

atât.]

drumul acesta prăfuit
într-un sfârșit de calendar sau de iubire
niciodată începute
drum cu păsări verzi și ierburi înaripate
pe care singuratici cresc smochini
dornici cu tine să împartă
crăpăturile cerului
toată nerodnicia
tot păcatul

drumul pașilor pe care
nu eu îi conduc...
nu se opresc nici când
orchestra nevăzută se face
Dumnezeu se stinge
în catedrale
pe o margine
într-o viață
clipa aceasta letală care
mă întoarce în mine
eu cea pământească
eu cea supraomenească
gata oricând vie să moară
să rămână în sine