absorb trăirea nedemnă de noi,
am vrut senzații din intangibil.
am implorat abandonul,
dar asta nu-i o soluție
când problema persistă
datorită unei ipoteze deficitare.

ador defectul, nonconformismul,
ador solitarul!
o clipă cu tine e pur efemeră;
o viață cu tine, o simplă himeră…
o eternitate: clar, nu se poate!

când ai priviri scurse din inefabil,
când angajamentul e mort, nu-i valabil,
când totul e scrum, descompus:
atunci te vreau mai presus
de tot, de orice, de întreguri,
să treci lângă mine prin noapte,
prin neguri,
să fii un dependent voluntar
unei iubiri ce arde-n zadar.

să-ți fiu refugiul fără precedent
al unui trecut mult prea concret,
prea absent.
mult prea real, nu-i autentic,
mult prea străin, nu-i identic
decât cu niște drepte secante
ce se-ntâlnesc în punctul irealizabil
al idealizării clipei,
și-apoi,
exact cum în matematică
dreptele secante
se despart pentru eternitate,
exact așa avem noi o afinitate
în ideea despărțirii.