apoi se îmbrăcă în metaforă ca într-un giulgiu al tăcerii
stiloul alerga mut în foaia
unor zăpezi nici calde nici reci
hârtia avea o temperatură constantă, cerneala turna foc acolo
el își aduna toate femeile albastre
într-o orgie a gurilor flămânde de cuvânt
în muțenii asurzind celuloza;
tu erai o femeie de sticlă,
te luam cu mine în toate cramele mele
și se-ntâmpla visarea

lebăda vie trecea pe apa vremii,
o auzeam cu ochii și ochii mei cântau
că prea lăsa în urmă fructe de frumusețe,
parfum grațios în privire;
de-ai ști, îndrăgostito, că lebăda aceea erai tu
ai coace prăjituri albe de lumină;
în așteptarea cântecului tău îți zidesc veacul

Dumnezeu e în papuci de casă,
nevastă-sa, Eternitatea, prăjește la dejun
rugăciunea cea mai grasă, fără colesterol

chipul tău l-am cioplit într-o rugăciune frumoasă
ca o felicitare de sărbători
umerii mei călători cărau o boccea plină cu iubire
găseam greu odaia prin tina-n care aducea zdrobire
ploaia

în cupă aveam totuși înghețată
metaforă, aerul abia de mai plutea
între cer și pământ, în văzduhul locuit de lumină moartă,
suită pe catafalcul unei lumânări stinse
sub soarele legat la rază de nor,
umbra umbla prin infinitul
zadar al umanității

stropi de albastru mâzgăliseră albul
într-un poem ce nu stă în picioare
ci în degetele de adus cruce